„Nu este Ei versus Andy Murray”, a fost nevoit să repete la nesfârșit jucătorul aflat pe poziția a doua a clasamentului ATP, în pregătirea finalei ediției 2015 a Cupei Davis. Marea Britanie a câștigat duminică Salatiera de Argint, după o pauză de 79 de ani, iar realitatea din teren îl contrazice pe Andy. Scoțianul a contribuit la 11 dintre cele 12 puncte care au asigurat parcursul de vis al insularilor în 2015. Andy are 11 victorii consecutive în Cupa Davis – 8 la simplu și 3 la dublu -, iar singurul punct britanic la care nu a contribuit a venit în duelul Marea Britanie – Statele Unite, când James Ward reușea o mare surpriză, învingându-l pe John Isner.
Într-o analiză premergătoare finalei din weekend, publicate de Sport360, un jucător important în ceea ce privește mediatizarea sportului alb la nivel mondial, Danyal Rasool titra: „Dominația Marii Britanii a lui Andy Murray arată cum Cupa Davis nu este o competiție pe echipe”. Recordul individual stabilit de Murray în echipa Marii Britanii oferă un prim nivel care susține această teză lansată într-un sezon atipic de Cupa Davis, în care națiunea cu cei mai mulți jucători din Top 100 nu a evoluat în Grupa Mondială, campionii en-titre nu s-au prezentat pentru a-și apăra trofeul (Elveția evoluând fără cei doi jucători cu titluri de Mare Șlem în palmares, deși continuă să joace tenis), liderul mondial a refuzat convocarea pentru Serbia, iar pe tabloul de opt au ajuns nume precum Kazakhstan (Kukushkin – prima rachetă a asiaticilor – locul 65 ATP), Argentina (rămasă fără jucător de Top 30), Marea Britanie (echipă care nu mai departe de 2011 juca în Grupa a 2-a euro-africană, în eșalonul al treilea valoric, alături de echipe precum Moldova și Madagascar).
Cupa Davis, în 2015, contrastează puternic cu Fed Cup – competiția similară a tenisului feminin, care demonstrează că forța grupului primează – dovadă fiind încoronarea pentru a patra oară în cinci sezoane a unei echipe care deși nu a reușit să dea un număr unu mondial nici la simplu nici la dublu, are trei reprezentante în Top 11 WTA la simplu, și o aglomerație de jucătoare de Top 50 la dublu.
Distribuția echilibrată a jucătoarelor în finala Fed Cup, ediția 2015: nicio jucătoare în afara Top 50 (simplu sau dublu), 4 din 8 jucătoare de Top 10
Distribuția jucătoarilor în finala Davis Cup, ediția 2015: un număr unu clar pentru proba de simplu și un specialist al probei de dublu
Alegerea – doar Murray
La simplu, Leon Smith se poate plânge de lipsa unei baze de seilecție, chiar jurnaliștii presei centrale din Regat punctând înainte de finală că, în fapt, tenisul britanic se află într-un punct de minim din punct de vedere al rezultatelor structurilor sale, al generației următoare și așa mai departe. La dublu însă, Smith ar fi avut posibilitatea de a ușura povara de pe umerii lui Andy. Marea Britanie a performat prin sportivii săi în jocul de dublu, comparativ cu simplul, având cinci sportivi în Top 100 la final de an, specialiști veritabili ai probei. Cu toate acestea, Dominic Inglot a primit credit o singură dată, fiind trimis în teren alături de Jamie Murray, în momentul în care acesta din urmă venea după o accidentare iar Dom – după victorii la frații Bryan. Inglot și Jamie nu au câștigat punct, iar strategia de bază, totul pe mâna lui Andy, a intrat în vigoare, Leon Smith mizând totul pe jucătorul său numărul unu și, per total, pe familia din Dunblane.
Murray și un sprint solitar pe care nici măcar Federer sau Djokovic nu l-au reușit
Succesul lui Andy Murray în Cupa Davis închide un cerc: în acest moment, Salatiera de Argint apare în palmaresul fiecărui membru al arhi-cunoscutului Big Four al tenisului masculin (despre care unii analiști susțin că ar fi în disoluție, din cauza dominației nete a sârbului Novak Djokovic, alții – că evoluează spre un Big Five, în care apare și Stan Wawrinka).
Rafael Nadal a fost primul care a câștigat acest trofeu și a mărit pentru urmăritorii direcți miza câștigării acestui trofeu. Ibericul are patru trofee în vitrină (2004, 2008, 2009 și 2011). Spania a fost însă și este națiunea care în ultimele decade duce cei mai mulți jucători în Top 100, a avut un câștigător de turneu de Mare Șlem în 12 din ultimii 14 ani. În 2004, Spania miza pe talentul tânărului Nadal (doar locul 51 ATP), însă prima rachetă era Carlos Moya (5 ATP), iar din echipă făcea partea campionul din 2003 de la French Open, căzut la limita Top 30 – Juan Carlos Ferrero sau Tommy Robredo (13 ATP).
Serbia a spart dominația galben-roșie în 2010, atunci când Novak Djokovic, numărul trei mondial la acea vreme, își completa palmaresul și câștiga trofeul pentru țara sa, având alături un jucător de Top 30 (Viktor Troicki), pe Janko Tipsarevic, aflat în ascensiune spre Top 10 – obiectiv atins un an mai târziu. 8 partide a jucat Djokovic în 2010 pentru Serbia (cu un singur meci de dublu inclus).
În ciuda unei dominații aprige a circuitului masculin, Roger Federer nu a câștigat Cupa Davis decât în 2014, atunci când alături de el a venit un Stan Wawrinka puternic, de pe locul patru mondial și cu un titlu de Mare Șlem în buzunar. Cu nouă meciuri jucate, și două partide de dublu, Federer a avut un sprijin important în conaționalul său, inclusiv în finală, atunci când Federer a cedat meciul său inaugural.
Astfel, chiar și în cazul apariției unui super-jucător, Cupa Davis, de-a lungul anilor a reflectat în profunzime fenomenul tenisistic al națiunilor și evoluția talentelor, așa cum punctează și editorialistul Sport360.
De la debutul competiției în 1900, emblematice rămân seriile Franței (1927 – 1932), dominate de Cei Patru Muschetari – Jean Borotra, Heni Cochet, René Lacoste și Jacques Brugnon – cei care în anii ’20 – ’30 dominau tenisul masculin, împărțindu-și 18 titluri de Mare Șlem – doar la simplu. Era de aur a tenisului australian, cu Roy Emerson, John Newcombe și Rod Laver, a adus dominația Cangurilor și în Cupa Davis, cu 15 trofee în 19 ani, între 1950 și 1967. În Era Open, SUA a dominat Cupa Davis atunci când generațiile McEnroe / Connors și Agassi / Sampras au intrat în ecuație.
Turneul de la Wimbledon, din 1968 marchează începutul Erei Open, însă ultima revoluție majoră în Cupa Davis a avut loc în 1981, atunci când sistemul ierarhic, cu Grupa Mondială a elitei națiunilor a fost introdusă. Iată lista campioanelor: (lista cuprinde jucătorii care au disputat finala ediției respective și poziția ocupată în clasamentul ATP la finalul anului, la simplu. În cazul în care locul ocupat la dublu este superior celui de la simplu, este trecută această poziție, alături de precizarea ATP dublu)
Lista cvartetelor care și-au trecut numele pe Salatiera de Argint de la introducerea actualului format al competiției evidențiază distribuția unifromă a valorilor jucătorilor națiunilor învingătoare. De la succesul Suediei din 1984 – atunci când 3 jucători din 4 terminau anul în Top 10 la simplu, iar al patrulea completa trupa de șoc în Top 20 – istorie repetată în cazul SUA, în 1992, când Courier – Sampras – Agassi – McEnroe formau un dream-team al tenisului masculin, până la succesele Spaniei și ale Elveției, din anii 2010′, mai toate edițiile Cupei Davis moderne urmează tiparul triumfului unei formații echilibrate. Fără discuție, existența unui jucător de top a fost necesară pentru succesul în Cupa Davis, doar de șapte ori în 35 de ani succesul revenind unei echipe care nu a beneficiat în finală de aportul unui jucător de Top 10 mondial în proba de simplu (cu mențiunea că în 2008, Rafael Nadal contribuia la parcursul Spaniei, dar accidentarea îl ținea în afara finalei). Este însă nemaiîntâlnit în istoria modernă a competiției ca racheta numărul doi a învingătoarei să nu intre în Top 100 la simplu.
Recordul negativ în acest sens era deținut de Germania lui Becker (1988) – singura națiune care a triumfat fără ca al doilea jucător intrat la simplu să fi prins Top 50 la final de an, în ierarhia de simplu. Ton cazul Germaniei, racheta a doua prindea tottuși fără emoții Top 100.
Succesul Marii Britanii a dat peste cap logica unei formații echilibrate și a atacat esența conceptului de competiție pe echipe. În parte, evadarea solitară a lui Murray spre Salatiera de Argint este rezultatul direct al nemulțumirii jucătorilor de top referitoare la această întrecere pe care mulți și-ar dori-o bianuală, în loc de anuală, pentru a evita deplasările și schimbările de suprafață la câteva zile după finala unui Grand Slam. Paul Hayward, corespondentul The Telegraph la Gent, prefața finala drept „competiția până de curând ignorată de Marea Britanie, care brusc mobilizează pe toată lumea în Regat”: „națiunea care dădea startul competiției, alături de SUA, în 1900 și-a jucat rolul de bolnav al întrecerii”, nota sugestiv jurnalistul, descriind situația Regatului în Cupa Davis până în 2012. Concluzia sa a fost că drumul parcurs de Marea Britanie pe repede-înainte cu tracțiunea oferită de locomotiva Murray a transformat ignoranța unei națiuni într-o atracție irezistibilă.
Caracterul inedit al victoriei Marii Britanii este incontestabil. În timp ce întreaga planetă a salutat triumful echipei lui Murray, verdictul privind impactul pe care această cursă solitară îl va avea asupra competiției rămâne subiect de dezbatere. Analiștii sportului alb au temperat discursul și atacurile în ceea ce privește lispa unui fond important de performanță în tenisul masculin de simplu în Regat, care să susțină acest triumf și să impună identificarea unei relații cauzale. Deocamdatăcel mai greu cântărește faptul că trofeul competiției pe echipe a sportului alb a revenit în țara care a inventat sportul care înregistrează creșteri constante pe piața mondială.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER